Poezii pentru cei ce stau acasă

Sunt eu, fetița asta serioasă Ce stă pe-un scăuieș, cuminte, Strângând la piept, cu mâinile-amândouă Păpușa nouă, De care încă-mi mai aduc aminte? (Avea rochiță albă, de mătasă.) Mi-e milă de mânuța ei, De trupul mic, și firav, și puțin: Mi-e milă ca de-un copilaș străin Ce-ar fi murit, demult, sub ochii mei... Pe vremea ceea nu mă cunoșteam, - Oglinzile erau așa de nalte! O dată doar, în luciul unui geam Am bănuit o clipă chipul meu, Am prins în ochi surâsul celeilalte Și n-am știu că-s eu. Dar într-o zi am coborât din cui O cadră-n care nu era nimic – Decât o fată cu priviri căprui. Ca un pisoi prostuț și mic, Am cercetat pieziș, cu frică, Vedenia stângace. Am râs: - Săraca, tare-i mititică! A râs și ea. – Ai și mata cercei? De ce nu vrei să vii oleacă-ncoace?... Dar mâna care-o căuta pe-a ei A pipăit zadarnic sticla, rama, Și-nspăimântată am fugit la mama... Azi, din fetița aceea nu mai este Decât o poză ștearsă și-o poveste. Cu ochii mari, cu cercelușii din ureche, Mi-a adormit – păpușa veche Pe scauieșul din grădină – În suflet, printre cioburi de lumină. Dar de Crăciun, când fulgi subțiri de fum Coboară liniște pe suflet și pe drum, Când bate-n geamuri cea dintâi colindă, - Din întunericul uitat în mine Eu simt, încetișor, cum vine Fetița din oglindă, Cum își deschide ochii calzi și vii Și-mi cere iarăși râs și jucării.

Înnalt şi-ngândurat ca visătorul, Stând între cer şi-ntre pământ stingher, Crescui şi eu din veşnicul mister Din care toate îşi pornesc izvorul. Când seva urcă-n trunchiul meu de fier, Adâncul îmi trimite-n foi fiorul Şi simt că-n mine năvăleşte dorul Pământului de-a fi mai lângă cer. Iar cerul peste vârful meu se-ndoaie Şi svonuri tainice din infinit O gură fac din fiecare foaie. Şi-n freamătul de foi nelămurit, Cu şoaptele veciei se-ntretaie Suspinele pământului trudit.

Iubeşte-mi mâinile Şi ochii Şi iartă-le dac-au fost clipe În care n-au ştiut să-ţi spună, În care n-au putut să-ţi dea Atât cât ar fi vrut, Atâta – cât poate doru-ţi le cerea În dragostea, În îndoiala, În deznădejdea unei clipe... Iubeşte-mi mâinile Şi ochii Şi iartă-le nevruta vină Că prea târziu veniră-n cale-ţi Şi prea curând se duc de tot... Dezleagă-mi sufletul de vină Că în curând n-am să-ţi mai pot Aduce-n mâini Şi-n ochi Durutul, Târziul zâmbet de lumină...

Dragostea mea, ancoră grea, ține-mă strâns; toate mă dor: gura – de dor, ochii – de plâns. Vântul cazu – - poate că nu, dar s-a făcut liniște-n cer, fără puteri, ca la-nceput. Nu mai visez pași pe zăpezi, urme de vulpi; nu mai sunt flori, sufletul lor doarme în bulbi. Singurățăți… Nu mi te-arăți, nu-mi trimiți vești. Cât fără rost. Oare ai fost? Oare mai ești?

Cad grăbite pe aleea Parcului cu flori albastre Frunze moarte, vorba ceea, Ca iluziile noastre. Prin lumina estompată De mătasa unui nor, Visătoare trece-o fată C-un plutonier-major. Rumen de timiditate El se uită-n jos posac. Ea striveşte foi uscate Sub pantofii mici de lac. Şi-ntr-o fină discordanţă Cu priveliştea sonoră, Merg aşa, cam la distanţă, El major şi ea minoră...