Poezii pentru cei ce stau acasă

Poza Veche - Otilia Cazimir

Sunt eu, fetița asta serioasă Ce stă pe-un scăuieș, cuminte, Strângând la piept, cu mâinile-amândouă Păpușa nouă, De care încă-mi mai aduc aminte? (Avea rochiță albă, de mătasă.) Mi-e milă de mânuța ei, De trupul mic, și firav, și puțin: Mi-e milă ca de-un copilaș străin Ce-ar fi murit, demult, sub ochii mei... Pe vremea ceea nu mă cunoșteam, - Oglinzile erau așa de nalte! O dată doar, în luciul unui geam Am bănuit o clipă chipul meu, Am prins în ochi surâsul celeilalte Și n-am știu că-s eu. Dar într-o zi am coborât din cui O cadră-n care nu era nimic – Decât o fată cu priviri căprui. Ca un pisoi prostuț și mic, Am cercetat pieziș, cu frică, Vedenia stângace. Am râs: - Săraca, tare-i mititică! A râs și ea. – Ai și mata cercei? De ce nu vrei să vii oleacă-ncoace?... Dar mâna care-o căuta pe-a ei A pipăit zadarnic sticla, rama, Și-nspăimântată am fugit la mama... Azi, din fetița aceea nu mai este Decât o poză ștearsă și-o poveste. Cu ochii mari, cu cercelușii din ureche, Mi-a adormit – păpușa veche Pe scauieșul din grădină – În suflet, printre cioburi de lumină. Dar de Crăciun, când fulgi subțiri de fum Coboară liniște pe suflet și pe drum, Când bate-n geamuri cea dintâi colindă, - Din întunericul uitat în mine Eu simt, încetișor, cum vine Fetița din oglindă, Cum își deschide ochii calzi și vii Și-mi cere iarăși râs și jucării.

Copacul - Nichifor Crainic

Înnalt şi-ngândurat ca visătorul, Stând între cer şi-ntre pământ stingher, Crescui şi eu din veşnicul mister Din care toate îşi pornesc izvorul. Când seva urcă-n trunchiul meu de fier, Adâncul îmi trimite-n foi fiorul Şi simt că-n mine năvăleşte dorul Pământului de-a fi mai lângă cer. Iar cerul peste vârful meu se-ndoaie Şi svonuri tainice din infinit O gură fac din fiecare foaie. Şi-n freamătul de foi nelămurit, Cu şoaptele veciei se-ntretaie Suspinele pământului trudit.

Iubește-mi mâinile - Elena Farago

Iubeşte-mi mâinile Şi ochii Şi iartă-le dac-au fost clipe În care n-au ştiut să-ţi spună, În care n-au putut să-ţi dea Atât cât ar fi vrut, Atâta – cât poate doru-ţi le cerea În dragostea, În îndoiala, În deznădejdea unei clipe... Iubeşte-mi mâinile Şi ochii Şi iartă-le nevruta vină Că prea târziu veniră-n cale-ţi Şi prea curând se duc de tot... Dezleagă-mi sufletul de vină Că în curând n-am să-ţi mai pot Aduce-n mâini Şi-n ochi Durutul, Târziul zâmbet de lumină...

Dorul - Nina Cassian

Dragostea mea, ancoră grea, ține-mă strâns; toate mă dor: gura – de dor, ochii – de plâns. Vântul cazu – - poate că nu, dar s-a făcut liniște-n cer, fără puteri, ca la-nceput. Nu mai visez pași pe zăpezi, urme de vulpi; nu mai sunt flori, sufletul lor doarme în bulbi. Singurățăți… Nu mi te-arăți, nu-mi trimiți vești. Cât fără rost. Oare ai fost? Oare mai ești?

Toamna În Parc - George Topârceanu

Cad grăbite pe aleea Parcului cu flori albastre Frunze moarte, vorba ceea, Ca iluziile noastre. Prin lumina estompată De mătasa unui nor, Visătoare trece-o fată C-un plutonier-major. Rumen de timiditate El se uită-n jos posac. Ea striveşte foi uscate Sub pantofii mici de lac. Şi-ntr-o fină discordanţă Cu priveliştea sonoră, Merg aşa, cam la distanţă, El major şi ea minoră...