Eu cu cine gândesc? - Podcast de istorie și filozofie cu Theodor Paleologu și Răzvan Ioan

Goethe a fost poet, dramaturg, romancier, om de știință, funcționar de stat și gânditor – o veritabilă figură a omului renascentist târziu, un geniu universal al epocii moderne. Viața sa a traversat aproape întreaga epocă a Iluminismului, a Sturm und Drang, a Romantismului și începutul modernității germane. A fost, deopotrivă, clasic și romantic, raționalist și vizionar, burghez și aristocrat în spirit.

Kant pornește de la un conflict permanent în gândirea metafizică – încercarea de a demonstra rațional existența lui Dumnezeu, nemurirea sufletului sau libertatea voinței – și propune o schimbare de paradigmă: nu ne mai concentrăm pe obiectele presupuse ale cunoașterii, ci pe condițiile subiectului care cunoaște. Astfel ia naștere Idealismul transcendental, adică ideea că timpul, spațiul și categoriile gândirii (cele 12 faimoase structuri ale intelectului) nu sunt realități ale lumii exterioare, ci forme ale minții noastre, condiții ale posibilității experienței. Prin această „revoluție copernicană”, Kant trasează granițele a ceea ce poate fi cunoscut legitim – o „curte de justiție” a rațiunii. În Critica rațiunii practice, Kant face ceva similar în etică: nu inventează o morală nouă, ci fundamentează moralitatea pe rațiune pură, prin imperativul categoric. Dacă acțiunea ta poate deveni lege universală și dacă nu tratezi niciodată omul doar ca mijloc, ci întotdeauna și ca scop, ești în sfera morală. Influențat de stoici, dar fără cosmologia lor, Kant separă rațiunea morală de natură și de înclinații. Rațiunea trebuie să fie autonomă. Ideea de demnitate, universalitate, datorie – toate devin pietre de temelie pentru gândirea drepturilor omului. A treia critică, a facultății de judecată, explorează cum putem gândi „ca și cum” lumea ar avea un scop. Estetica și biologia devin spații unde nu mai e vorba de cunoaștere strictă, ci de judecăți reflexive, de gust, de finalitate fără scop real. Kant reușește să conecteze contemplarea estetică de ideea de armonie interioară a facultăților. Iar în scrierile politice și istorice – despre pacea perpetuă și istoria universală – Kant propune principii republicane, dar și o viziune tensionată, dialectică, asupra progresului. Nu oferă o sinteză finală, ci o mișcare deschisă, fertilă, care a influențat toată filozofia ulterioară. Kant rămâne un gânditor esențial, greu de citit, dar imposibil de ocolit.

Joseph de Maistre este celălalt mare critic al Revoluției franceze, alături de Edmund Burke, dar abordarea lui e mult mai tăioasă și mai condensată. Scrie scurt, ironic, cu o vervă care amintește de Voltaire, deși convingerile sale sunt exact pe dos. E un catolic ultramontan până în măduva oaselor, apărător fanatic al autorității papale și convins că toate suferințele omenirii, oricât de crude, au un sens providențial. Pesimismul său despre natura umană e absolut – omul e păcătos din fire, și doar autoritatea absolută și Biserica pot ține lucrurile în frâu.  Chiar și așa, Maistre nu e lipsit de nuanțe. Deși respinge Revoluția franceză, admite că revoluționarii americani apărau un principiu de libertate compatibil cu spiritul britanic. Ba chiar recunoaște că nu aceleași instituții se potrivesc tuturor popoarelor: fiecare națiune are un spirit propriu, deci are nevoie de o formă de guvernare potrivită lui. În Rusia, unde a fost ambasador, a avut o influență remarcabilă, convertind aristocrați la catolicism și scriind texte ca o apărare paradoxal amuzantă a Inchiziției spaniole. Îl citești pe Maistre și nu știi dacă să râzi sau să te îngrozești. Are o coerență internă fascinantă, duce până la capăt idei care sperie și provoacă. Departe de a fi doar o figură a „dreptei” – termen care s-a schimbat mult de la vremea sa – e un gânditor profund, dar incomod, care forțează catolicismul până dincolo de ortodoxia sa. A fost, într-un sens paradoxal și ironic, mai catolic decât papa.

Astăzi am vorbit despre Edmund Burke, primul mare critic al Revoluției franceze, autorul celebrei cărți „Reflecții asupra Revoluției din Franța”, publicată în 1790. Ce m-a fascinat la el este forța cu care a intuit încă din primele momente pericolul unei revoluții abstracte, conduse de intelectuali lipsiți de experiență concretă. Burke, fidel tradiției empiriste britanice, credea în guvernarea prin prudență și experiență acumulată, nu prin idei generale și rupte de realitate. Este o critică profundă a ideologiei, a rațiunii goale, și o pledoarie pentru echilibru, tradiție, imaginație și credință. Iar pasajele despre spiritul cavaleresc pierdut – emoționante și controversate – arată cât de profund era atașat de o anumită idee de noblețe umană. Totuși, Burke nu era un reacționar. A susținut Revoluția Americană și a apărat cauzele celor oprimați – de la coloniștii americani la indienii abuzați de Compania Indiilor de Est. Asta îl face greu de încadrat: un conservator liberal sau un liberal conservator. Ce e sigur, însă, e că nu pornește de la o teologie politică, ci de la un umanism practic, lucid. De altfel, filosofia lui despre relația dintre rațiune și imaginație îmi pare una dintre cele mai fertile: oamenii nu sunt mașini raționale, ci ființe care au nevoie și de emoție, frică, simbol, frumos, sublim. Tocmai de aceea, spune el, o ordine socială stabilă nu poate fi clădită doar pe idei reci. În plus, Burke deschide drumuri în estetică, cu tratatul său despre frumos și sublim – text care îl influențează inclusiv pe Kant și, mai departe, întreaga filozofie germană. Pentru el, frumosul ține de ordine și sociabilitate, pe când sublimul naște din frică și imensitate – ca în fața unei furtuni sau a lui Dumnezeu. Dar dincolo de rafinamentul teoretic, rămâne esențială figura sa de orator parlamentar: discursul său are strălucire, dar e dublat de o gândire coerentă. Asta face ca Reflecțiile să nu fie doar o profeție lucidă a Terorii, ci și o lecție vie despre cât de periculoasă e politica ruptă de realitate – o lecție valabilă nu doar în 1790, ci și azi.

În secolul Luminilor, pornografia nu e doar un fenomen marginal sau scandalos – devine un instrument ideologic, un simptom al eliberării de sub tutela Bisericii și al răsturnării valorilor tradiționale. Spre deosebire de epocile anterioare, în secolul XVIII are loc o explozie a literaturii pornografice, mai ales în Franța, în paralel cu radicalizarea ideologică și politică. De la pamflete împotriva monarhiei și clerului, până la romane cu pretenții filozofice precum cele ale lui Sade sau Restif de la Breton, această literatură reflectă tensiunile profunde ale epocii: între libertate și desfrâu, între emancipare și anarhie. Distingem aici două curente majore: pe de o parte, o pornografie „naturalistă” și aproape optimistă, reprezentată de Restif – scriitor popular, inventiv și atașat de o sexualitate firească, pozitivă. Pe de altă parte, o pornografie întunecată, nihilistă, subversivă – reprezentată de Marchizul de Sade, unde sexualitatea devine scenă a violenței, a puterii și a disprețului față de normele sociale. Sade nu este doar autorul unor fantezii extreme, ci și un comentator ironic și provocator al idealurilor revoluționare – până la absurdul de a cere „încă un efort” pentru a deveni cu adevărat republicani. În acest context, pornografia devine o oglindă culturală a vremii, parte din tumultul revoluționar și din lupta ideologică a iluminismului. Nu e întâmplător că o figură centrală precum Mirabeau, primul panteonizat al Revoluției Franceze, a fost și autor de literatură erotică. Pentru prima dată, sexualitatea intră în câmpul ideilor, al propagandei și chiar al filosofiei politice. Și poate tot pentru prima dată, literatura erotică capătă o miză: aceea de a contesta toate formele de autoritate, de la Dumnezeu la Rege.